Realizat în 1962 de studioul Alexandru Sahia, documentarul Trei strigăte pe Bistrița relatează (în cheie propagandistică) povestea construirii barajului Bicaz. Prin construcția barajului s-au pus bazele sistemului hidroenergetic românesc, însă totul s-a făcut cu enorme sacrificii și multă suferință.
Lucrările au demarat în toamna anului 1950, sub forma a trei șantiere amplasate la intrarea și ieșirea tunelului de aducţiune (satele Cârnu și Stejaru) și în zona viitorului baraj. Porțile barajului au fost închise la 1 iulie 1960.
În timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă și condițiilor grele de lucru. În afara deținuților, la construcție au lucrat pe șantiere, până la finele anului 1959, și un detașament de 1200 de militari. Alții 400 au lucrat la construcția fabricii de ciment și la hidrocentrala de la Stejaru.
Galeria de aducțiune de a fost executată în condiții foarte dificile. Oamenii au avut de înfruntat presiuni foarte mari ale apelor de inflitrație și infiltrații cu gaze. O explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morți.
Construcția are înălțimea de 127 metri şi este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României (fiind depășit doar de Porţile de Fier I) și al treilea dintre cele mai înalte baraje din ţară.
