Petre Țuțea – Cuvântul care zidește

A fost numit „ţăranul imperial“ sau „Socrate al românilor“. Viaţa i-a rezervat doar celebritatea postumă, una greu de imaginat pentru cineva care şi-a petrecut cea mai parte a vieţii în închisoare sau într-o teribilă sărăcie, la marginea societăţii. Realizat de Vartan Arachelian pentru TVR Cultural în anul 1990, acest film documentar – interviu prezintă povestea omului care a vorbit despre români ca fiind „neamul ales“.

Petre Țuțea era un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Era doctor în filozofie și științe economice. Dintre toți cei care au făcut expuneri, Petre Țuțea era cel mai ascultat, am putea spune chiar savurat, de către întreaga sală. Luările lui de cuvânt erau adevărate prelegeri de filozofie, de cultură generală și delectare spirituală. Pe lângă talentul oratoric, Țuțea își presăra expunerea cu anumite vorbe de duh și snoave, care descrețeau fruntea și deschideau inimile tuturor.

Înalt, corpolent și mereu în vervă, Petre Țuțea era, cum se spune, tobă de carte. Am putea spune că era mintea cea mai cuprinzătoare care se găsea în 1964 la închisoarea Aiud. Fusese arestat mult mai târziu decât ceilalți legionari. Cu toate acestea, era uzat de viața din pușcărie. Îi lipsea o mare parte din dantură și din cauza aceasta avea oarecare dificultăți în pronunțarea unor cuvinte. L-am văzut de câteva ori când lua masa. Îi trebuia mult timp să mestece cartilaje, tendoane, cozi și alte asemenea „subproduse” cum li se spunea în pușcărie unor asemenea resturi, folosite la masa osândiților. Uneori, când nu termina de mâncat în timpul afectat pentru masă, cerea voie gardianului să ia gamela în celulă. De multe ori, nu i se admitea acest lucru și trebuia să renunțe la restul de mâncare.

După eliberare, a vrut să-și publice anumite manuscrise, dar n-a avut acces la nici o editură. Nevoind să-și plece capul, i s-au făcut tot felul de șicane. S-a mers până acolo, încât i s-a înscenat un proces de speculă. S-au folosit împotriva lui tot felul de metode josnice, scoase din sacul fără fund al Securității, în scopul de a-l compromite în fața opiniei publice. (Surse: Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București 1995, pag. 452-453 și fericiticeiprigoniti.net)