Comunismul a adus în presa românească, odată cu cenzura, un tip de limbaj special, utilizat pentru a masca realitatea: limba de lemn, termen care calchiază o expresie inventată de lingvistica franceză.
Aceasta nu este neapărat apanajul exclusiv al regimului comunist. Limba de lemn este, sub haina ei aparentă, un cod care trebuie descifrat. Originile limbii de lemn sunt în administrația țaristă, când era numită limbă de stejar.
Pentru cei care citesc acum, un articol din Scânteia pare halucinant. Pentru cei care au scris atunci, obligați să se conformeze unui stil impus de nevoia de îndoctrinare a maselor, este încă dureros.
În decembrie 1989, în România se tipăreau aproape 500 de publicații. Cele mai importante erau ziarele centrale Scânteia, publicația Partidului Comunist, și România Liberă. Existau reviste culturale sau de specialitate, cum au fost Flacăra, Femeia, Sportul, Munca sau Cinema, sau unele dedicate celor tineri, Scânteia Tineretului, sau copiilor pionieri, precum Cutezătorii. Acum pare de necrezut, dar toate acestea aveau ca numitor comun folosirea acestui limbaj rece, gri, alunecos, specific propagandei comuniste.
