În Viața la țară, episod al seriei-documentar Adevăruri despre trecut, țărani și intelectuali, născuți la sat sau obligați să muncească la țară după terminarea facultății, povestesc despre drama celor fortați să intre în colectiv, despre cotele obligatorii și furtul de la CAP, despre ședințele de partid, lipsurile din anii ’80 și „munca voluntară” la care erau obligați, în fiecare an, elevii și studentii. Colectivizare, întrecere socialistă, comună fruntașă, noua revoluție agrară – sunt expresii des folosite în perioada comunistă, care trezesc și acum memorii dureroase.
Viața la țară analizează dramele ascunse în spatele colectivizării, înfometarea prin care a trecut populaţia doar pentru a raporta producţiile record şi pentru a plăti datoriile externe ale României. De la povestea Topoloveniului, comuna model înființată în perioada interbelică de Ion Mihalache, la comunele fruntașe ale regimului comunist, filmul face o trecere în revistă a celor mai importante transformări prin care au trecut agricultura şi satul românesc.
„Reședința mea de vară e la țară”, se lăuda altădată târgovețul mai răsărit. În miros de fân cosit și ciripit de păsărele. Și cu țărani cumsecade, care alimentau ieftin și conștiincios vilegiaturiștii. Colectivizarea și planul național de electrificare au venit la pachet în România anului 1949. „Lampa lui Ilici”, cum i se spunea metaforic becului, a început să ardă în casele țăranilor și pe ulițele satelor. Prima etapă de apropiere a traiului de la țară de cel de la oraș s-a desăvârșit în primii 10-15 ani de după război.
