Documentarul Nichita și Securitatea este o incursiune în timp, o investigație amănunțită asupra unei afaceri tenebroase: urmărirea poetului Nichita Stănescu de către Securitate.
Într-un raport al Securităţii din 28 noiembrie 1974, se precizează că poetul Nichita Stănescu fusese luat în lucru de organul de represiune din România acelui timp, printr-un dosar de urmărire informativă, denumit Socrate. Erau incriminate manifestările şi nemulțumirile lui Nichita Stănescu privind politica Partidului Comunist Român în domeniul literaturii.
Suspiciunea vigilentului organ față de Nichita Stănescu fusese stârnită de preocuparea acestuia de a intra în relații cu diferiți cetățeni străini, poeți, editori, traducători, pentru a-i facilita apariția unor volume de versuri peste hotare. Corespondența lui Nichita Stănescu era supravegheată, ca și telefonul de la domiciliul iubitei sale, poetul neavând casă în acei ani. În 1976, Securitatea îi închide dosarul Socrate, dar îi deschide altul în anul următor, sub denumirea de Ploieşteanu.
Din lectura celor 50 de volume rezervate creației literare, aflate în arhiva CNSAS, se observă că rivalitățile specifice breslei scriitoricești din România au fost consemnate cu acribie de către instituția care încarna „vigilenţa ochilor şi urechilor poporului”.
Nichita și Securitatea demonstrează că aceste rivalități au fost abil folosite pentru a semăna discordie, frustrări şi resentimente între grupările de influență literară din epocă. Părerea lui Nichita Stănescu era foarte importantă pentru Securitate, în contextul în care poetul primise Premiul Herder și era nominalizat la Premiul Nobel.
