De la vatra satului din Hobița Peștișanilor, unde s-a născut în 1876, până la moartea sa la Paris, în 1957, Constantin Brâncuși a parcurs drumul de la tinda casei de țăran la aula Academiei Române. E greu de spus care parte a acelui drum a contat mai mult pentru sculptura secolului XX: cine și-ar fi închipuit că dintr-un sat anonim din România avea să se ridice omul care, în cuvintele criticilor vremii, „a rotit pentru totdeauna destinul sculpturii moderne”?
A plecat din țară pe jos, în 1904, prin Budapesta și Viena, până la Paris — o călătorie pe care a povestit-o de mai multe ori. A studiat la École des Beaux-Arts și a lucrat scurt în atelierul lui Auguste Rodin, pe care l-a părăsit cu o frază rămasă celebră: „nimic nu crește la umbra marilor copaci”. A ales să nu fie un continuator al lui Rodin, ci altceva.
Rezultatul a fost o ruptură pe care contemporanii nu au primit-o ușor. Sărutul, expus la Salonul din 1913, a fost retras de organizatori, iar în 1920 Prințesa X a fost evacuată de la Salonul Independenților (scandalul a rămas în istorie ca „afacerea Prințesei X”, în care și-a apărat lucrarea public). Formele lui simplificate până la esență — Pasărea în văzduh, Coloana fără sfârșit, Poarta sărutului — au devenit, în deceniile următoare, puncte de referință obligatorii pentru sculptura modernă.
Ansamblul de la Târgu Jiu, ridicat între 1937 și 1938 alături de inginerul Gheorghe Ionescu-Sisești, e cel mai important monument al lui în România: Masa tăcerii, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit, compuse ca un singur parcurs, de la masă la coloană. Coloana are 29,35 metri și peste 15 module romboidale — o lucrare despre care Brâncuși spunea că trebuie privită ca un tot, nu pe fragmente.
Documentarul reconstituie traseul dintre Hobița, Târgu Jiu și atelierul din Place Dauphine, cu imagini de arhivă și mărturii ale celor care l-au cunoscut. „Mari Români” este seria de documentare-portret a TVR 1 din 2006, prezentată de Sandra Pralong, cu scenariul și regia semnate de Alexandru Solomon.
