Odată cu venire comuniștilor la putere, România a intrat într-o altfel de etapă de dezvoltare. Țara „eminamente agrară”, cum era numită România în epocă, urma s-o apuce pe cale industrializării forțate. Aceasta presupunea dezvoltarea puternică a industriei de mașini grele, a siderurgiei, a chimiei și a petrochimiei. Implicit, și consumul de resurse urma să fie pe măsură.
„Industrializarea a solicitat foarte mult energia electrică și foarte curând după punerea în aplicare a programului de electrificare a României, după construcția hidrocentralelor, a termocentralelor, s-a văzut că aceste capacități de producere a energiei nu erau suficiente. Spre exemplu, în anii ’60 se știa că în 1970 deficitul de energie electrică avea să fie de 5%, în 1975 urmând să fie de 15%. În plus, resursele naturale ale României nu erau suficiente. Energia atomică, dincolo de forța ei distructivă, a început să fie folosită pentru producerea energiei în scopuri pașnice.”
Lavinia Betea
Spre sfârșitul anilor ’50, România avea un reactor nuclear destinat cercetării. De proveniență sovietică, era primul reactor pe care URSS îl aproba pentru o țară din blocul estic. Îmbinând cercetarea cu producția, Institutul de Fizică Atomică era, la începutul anilor ’60, locul în care programul național nuclear începea să capete contur. A fost unul dintre cele mai ambițioase programe industriale și viza trecerea la energia nucleară ca una dintre componentele de producere a energiei electrice în România. (Extras din documentar)
Foarte interesant !