La 13 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza pleca, după o abdicare forțată, pe drumul pribegiei. Era a doua oară când i se întâmpla acest lucru. Spera în sinea sa să se întoarcă din nou pe pământul țării dragi pe care o slujise cu devotament și abnegație. Era bolnav, tracasat și ar fi dorit o ieșire din viața politică realizată într-un mod cât mai firesc.
De mai multă vreme își propusese să se retragă de pe scaunul țării și făcuse declarații clare în acest sens. Voia să se întoarcă la viața obișnuită, însă i-a fost refuzat acest lucru. Nu mai era acum cel ce fusese înainte de 1859. În cei șapte ani de domnie câștigase multă popularitate, dar își crease și destui dușmani.
Constituia o primejdie permanentă pentru succesorul său, ca și pentru cei ce-l alungaseră din scaun. Era prețul pe care trebuia să-l plătească pentru tot ce realizase, dar și pentru ce nu reușise să facă. Era judecat omul politic, dar și cel obișnuit.
„Să dea Dumnezeu, domnilor, să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”
