Templul de la Luxor are aproape 3.500 de ani și o particularitate pe care puțini vizitatori o observă: nu este dedicat unui zeu, ci regalității însăși. Episodul al patrulea propune să fie citit ca o hartă a corpului uman, după o cheie descoperită de un matematician francez în doisprezece ani de studiu la fața locului. Dacă lectura este corectă, pereții nu mai sunt decor, ci o anatomie scrisă în piatră.
Templul a fost construit în jurul anului 1400 î.Hr. și purta numele de ipet resyt, adică sanctuarul de sud. Capela din spate aparține lui Amenhotep III, iar părți importante au fost adăugate de Tutankhamun și de Ramesses II, din gresie nubiană adusă de la Gebel el-Silsila. În epoca romană clădirea a devenit fortăreață legionară, iar în 1979 a intrat în patrimoniul mondial UNESCO.
R. A. Schwaller de Lubicz a trăit doisprezece ani în Egipt și a studiat templele de la Teba. În „Le Temple dans l’homme”, publicat la Cairo în 1949, el compară planul templului de la Luxor cu un schelet uman. Episodul urmărește această analogie pe teren, în săli și colonade, și întreabă dacă proporțiile clădirii nu descriu, de fapt, omul.
Multe dintre afirmațiile lui Schwaller de Lubicz au fost respinse de egiptologii de formație academică, iar cercetătorii Lynn Picknett și Clive Prince consideră că analogia anatomică derivă din convingerile lui anterioare, teozofice și sincretice, nu din datele de șantier. Egiptologia mainstream explică Luxorul prin cultul regal: templul era legat de reînnoirea regalității și de sărbătoarea Opet, când statuia lui Amun era purtată de la Karnak pe Nil.
Episodul din 2001 este primul care a adus publicul larg la Schwaller de Lubicz și rămâne cea mai discutată secțiune a seriei, între cei opt pași regizați de Chance Gardner și John Anthony West.
