De două ori pe an, lumina soarelui pătrunde 63 de metri în templul de la Abu Simbel și atinge trei dintre statuile din sanctuar, lăsând-o pe a patra în întuneric. Episodul al șaptelea pornește de la acest spectacol care se repetă și întreabă dacă templul egiptean era un loc de rugăciune sau un mecanism care produce un efect controlat. Răspunsul propus de serie este al doilea, iar miza episodului este ce anume transformă acel mecanism.
Templele gemene de la Abu Simbel au fost cioplite direct în stâncă în secolul al XIII-lea î.Hr., în timpul lui Ramesses II, și strămutate integral în 1968, pentru a nu fi acoperite de lacul Nasser. Alinierea lor a fost verificată la fața locului pe 22 februarie 1966: razele soarelui au luminat statuile lui Ramesses, Amun și Ra-Horakhty, dar nu și statuia lui Ptah, zeul legat de tărâmul morților. Același efect se produce, potrivit calculelor bazate pe răsăritul heliacal al stelei Sirius, în jurul datei de 22 octombrie.
Episodul urmărește această aliniere ca pe o demonstrație, alături de West și de scriitorul Robert Bauval la Abu Simbel. Apar și exemple de așa-zisă tehnologie talismanică: statui, hieroglife și spații construite cu o funcție precisă. Aceeași logică este discutată și în legătură cu marile temple de la Teba, unde lumina era dirijată spre anumite sanctuare la solstiții.
Egiptologia academică nu contestă alinierea solară de la Abu Simbel, care este măsurată și documentată, dar o explică prin calendarul religios și prin rolul zeilor reprezentați, nu printr-o tehnologie de transformare interioară. Atribuirea unor puteri speciale obiectelor și reprezentărilor este reală în religia egipteană, unde cuvântul heka desemna magia, însă citirea ei ca sistem de inițiere, așa cum o face seria, rămâne o teză contestată.
Episodul din 2001 îl readuce în prim-plan pe Robert Bauval, cunoscut pentru teoria corelației cu Orion, respinsă de astronomi precum Ed Krupp și Anthony Fairall; regia seriei este semnată de Chance Gardner și John Anthony West.
