Povestea Daciei 500 (supranumită „ultimul cadou al lui Ceauşescu” pentru români), cunoscută afectiv drept Dacia Lăstun, este pe cât de scurtă, pe atât de tumultoasă. Drumul Lăstunului începe în 1988 sub egida Dacia, în halele fostei întreprinderi Tehnometal, devenită ulterior Întreprinderea de Autoturisme Timișoara, după ce conceptul a fost definitivat în 1984. Producția a durat până în 1991.
La acea vreme, Nicolae Ceauşescu dorea ca România să fie autosuficientă, să se poată dezvolta fără o mână de ajutor din partea industriilor mai avansate din vest. De aici şi iniţiativa de a construi un automobil de oraș cu consum redus, care să se plieze pe dezvoltarea rutieră de la acea vreme.
Primul motor de Lăstun avea o doi cilindri, o capacitate cilindrică de 499 cmc şi 22,5 CP. Toate acestea favorizau o viteză maximă de 106 km/h, iar viteza economică era specificată ca fiind de 70 km/h. Motorul era cuplat cu o cutie de viteze manuală, cu patru rapoarte, iar schimbătorul de viteze era amplasat la volan, similar Trabantului. Caroseria în două volume, de tip hatchback, avea două uşi şi hayon pentru portbagaj.
Caroseria era fabricată din rășini speciale rezistente la coroziune, iar mânerele portierelor erau ascunse ingenios pentru acea vreme. Lăstunul cântărea doar 590 kg, din care doar motorul reprezenta 67 kg. Lăstunul a fost fabricat în trei serii, fiecare cu lipsurile ei. În 1992, guvernul de la acea vreme a decis că Lăstunul nu mai este competitiv şi nu mai reprezintă poporul român, aşa că, în locul retehnologizării fabricii timișorene, s-a optat pentru închiderea definitivă.