Fizica particulelor și cosmogonia egipteană veche ar descrie, potrivit seriei, aceeași imagine a universului, iar episodul final merge până la această suprapunere. Este cel mai ambițios pas al documentarului, pentru că mută discuția din temple direct în structura intimă a materiei. Aici se decide dacă tot ce a fost construit în primele șapte episoade are un fundament sau doar o frumoasă coincidență.
Religia egipteană cunoștea aproximativ 1.500 de divinități, organizate uneori în grupuri, precum Ogdoada de la Hermopolis, cei opt zei primordiali, sau Enneada de la Heliopolis, cei nouă zei conduși de Atum. Textele descriu crearea lumii dintr-un haos aflat înainte de orice dualitate, iar în coșciuge apare formula potrivit căreia zeul Heka, magia personificată, exista deja atunci. Iar astronomia lor era practică: calendarul de 365 de zile, decanii de pe capacele sicrielor și alinierea marilor temple sunt atestate documentar.
Episodul îl aduce în discuție pe scriitorul Laird Scranton, care susține că povestirile egiptene despre formarea universului conțin o descriere precisă a structurii subatomice, a fizicii cuantice și chiar a teoriei corzilor, ascunsă în hieroglife. Comparația dintre modelul antic și cel modern al universului este firul filmului, iar miza declarată este una fără precedent: o notare științifică complexă în text sacru.
Egiptologia academică nu acceptă această lectură, iar analogiile dintre cosmogonia egipteană și fizica modernă sunt considerate de cercetători suprapuneri metaforice, nu un sistem de notare științifică. Structura reală a cosmosului egiptean este descrisă în mituri fragmentare: un ocean primordial, Nun, din care apare un tumul, un zeu creator și o ordine, maat, care trebuie menținută împotriva haosului. Seria transformă această imagine în argument pentru o știință antică avansată.
Episodul al optulea, cu care se încheie seria lansată în 2001, este cel mai speculativ dintre toate; regia este semnată de Chance Gardner și John Anthony West, iar producția a continuat cu sezoane ulterioare.
