În mai 1970, România a fost lovită de una dintre cele mai mari catastrofe naturale din istoria sa recentă. Apele au inundat peste 1.500 de localități transilvănene, au distrus zeci de mii de gospodării și au lăsat în urmă un peisaj de noroi, ruine și oameni dezorientați.
În mijlocul acestui dezastru, un grup de tineri absolvenți ai IATC a plecat cu camerele de filmat pentru a înregistra ceea ce se întâmpla. Rezultatul a fost Apa ca un bivol negru, un documentar realizat fără decoruri, fără scenariu și fără distanță față de subiect.
Filmul impresionează prin felul în care privește victimele inundațiilor, fără să caute eroi sau să transforme tragedia într-un spectacol. Camera rămâne asupra oamenilor: chipuri obosite, case distruse, familii care încearcă să salveze ce mai poate fi salvat.
Titlul filmului vine din imaginea unei ape care înaintează cu forță și furie, asemenea unui animal scăpat de sub control. Este o metaforă potrivită pentru ceea ce au trăit comunitățile lovite de inundații, dar filmul nu insistă pe simboluri, ci lasă imaginile să vorbească.
Ceea ce surprinde astăzi la Apa ca un bivol negru este sinceritatea filmării. Regizorii Dan Pița, Mircea Veroiu și colegii lor au lucrat aproape ca niște reporteri aflați într-o zonă de război. Au filmat rapid, în condiții dificile, uneori fără o încadrare precisă, dar au obținut imagini cu o forță rară.
Privirile oamenilor către cameră sunt printre cele mai puternice momente ale filmului. Nu sunt interviuri și nu sunt explicații. Sunt câteva secunde în care spectatorul întâlnește direct oamenii care au trecut prin dezastru.
Coloana sonoră, construită în jurul Adagio în Sol minor al lui Albinoni și a unor fragmente de Wagner și Enescu, schimbă complet atmosfera. Imaginile cu sate distruse și oameni care caută prin noroi capătă o gravitate aproape funerară.
Filmul a fost incomod pentru autoritățile comuniste tocmai pentru că refuza imaginea oficială a unei tragedii depășite prin optimism și mobilizare. În locul unui mesaj propagandistic, arăta pierderea și vulnerabilitatea oamenilor. Deși premiat la ACIN în 1971 și apreciat la Cannes în 1973, a avut o circulație limitată în perioada comunistă.
Astăzi, Apa ca un bivol negru rămâne una dintre cele mai importante creații ale documentarului românesc. Nu pentru că arată o catastrofă, ci pentru că reușește să păstreze pe peliculă reacția oamenilor în fața ei.
