Un documentar extrem de complex, Human Resources, în regia lui Scott Noble, tratează subiectul vast al controlului social, examinând istoricul, filozofia şi, nu în ultimul rând, patologia elitelor mondiale, angrenate într-o cursă isterică de pervertire a psihicului uman, pentru edificarea visului lor etern, sintetizat de Hobart Mowrer: „demoralizarea comportamentală supremă”.
Evitând un discurs bazat pe un accent moralizator-dogmatic, filmul ajunge să stabilească un standard, demolând respectabilitatea de fațadă a unor „distinși” teoreticieni ai psihologiei comportamentale și explorând edificarea filozofiilor mecaniciste, ce au condus la exploatarea fiinţelor umane în cadrul sistemelor ierarhice moderne.
Într-o structură coerentă şi perfect logică, Noble abordează problemele fundamentale ale mecanismelor de control ce stau la baza societăţilor actuale, indiferent de eticheta superficială ce le-a fost atribuită, prin tratarea următoarelor capitole: comportamentalism, management ştiinţific, filozofia locului de muncă într-o „democraţie”, ipoteza frustrare-agresiune, toate culminând cu latura cea mai abjectă a politicii mondiale, experimentele pe oameni.
Știindu-se protejaţi de imunitatea acordată de propriile guverne, au abandonat orice urmă de etică şi compasiune, distrugând fără scrupule fiinţele umane ce au fost suficient de ghinioniste să le cadă în mână, în numele unor dubioase beneficii ştiinţifice. Practicile lagărelor de concentrare au supravieţuit războiului şi nu întâmplător, fiindcă cei ce finanţaseră conflictul şi implicit experimentele derulate de nazişti nu şi-au dorit să se piardă rezultatele infame ale acestora şi au ales cea mai simplă cale de a face asta, transformând „bastionul democraţiei mondiale”, SUA, prin intermediul unor operaţiuni clandestine ale CIA, de genul Proiectului Paper Clip, în azilul unor criminali de război ca Hermann Becker-Freyseng, Kurt Blome sau Hubertus Strughold sau SS-iştii Von Braun, Dr. Herbert Axster, Dr. Arthur Rudolph şi Georg Richkey, introduşi în ţară prin Operaţiunea Overcast.
Dacă de (im)precizia rachetelor V1 şi V2 ale SS-istului Werner von Braun – devenit după război „părintele” programului spaţial american, în absenţa unui talent autohton, precum Sergei Pavlovici Korolev al ruşilor – ar fi avut motive să se plângă doar britanicii, care au fost terorizaţi de ele, în calitatea lor de veşnici aliaţi ai „imperiului democrat”, în cazul celor ce au folosit gazul neurotoxic sarin sau rudimentare camere hiperbarice, pe prizonierii lagărelor de concentrare naziste, cred că nişte vajnici jandarmi ai moralei mondiale, ca Elie Wiesel, ar fi trebuit să fie mult mai vigilenţi şi să nu le permită acestor călăi cu diplome medicale să moară de bătrâneţe în SUA.
De unde rezultă, dacă ar fi să fim ceva mai cârcotaşi, că un dulău bătrân ca Wiesel latră doar atunci când Rockefeller sau Rothschild îi slăbesc lesa suficient de mult, cât să poată poza în luptător antinazist independent şi că Germania lui Hitler nu a fost decât pepiniera în care aceşti finanţatori demenţi, au îndrăznit să-şi aplice fără restricţii teoriile eugenice. Consecinţa cea mai gravă a masacrelor săvârşite de Hitler şi Stalin în virtutea ideologiilor găunoase, fie că se numeau eugenie sau socialism, a fost completa demonetizare a fiinţei umane, ce a fost redusă la o simplă cifră amintită de statistici, faptele abominabile ale unor criminali în serie părând a fi nesemnificative prin comparaţie, aşa cum argumentează, de altfel, unul dintre psihiatrii intervievaţi în documentar, care are dreptate atunci când afirmă că statele şi guvernele sunt, totuşi, cei mai mari criminali.
Sunt detestabile barbarismele lingvistice de genul „managementului”, care nu poate fi decât „ştiinţific”, dar în subtitrare este folosit termenul intact, pentru a sublinia în contextul inspirat al filmului, anume că managementul şi resursele umane nu înseamnă, de fapt, decât contabilizarea sclaviei umane, demarată odată cu eliberarea certificatului de naştere, dezumanizarea fiind desăvârşită de integrarea în mecanismele economiei de piaţă şi ale mult lăudatei revoluţii industriale, bazată pe principiile cretine ale Taylor-ismului.
Nu este deloc surprinzător ca o altă creaţie masonică, URSS, să adopte sub conducerea lui Lenin şi Trotski acelaşi Taylor-ism la baza „noii” politici economice NEP, fapt ce a condus la revolta Flotei Baltice staţionate la Kronstadt – o fortăreaţă din Insula Kotlin – sub conducerea lui Stepan Petricenko, căreia i s-au alăturat curând mulţi civili şi soldaţi, forţând iniţierea unei reacţii extrem de dure din partea lui Trotski şi Tuhacevski, soldată cu peste 3.000 de victime din rândul celor 18.000 de răsculaţi.
Cu atât mai lăudabilă este cariera lui John Taylor Gatto, care s-a dezis de moştenirea strămoşului său şi de statutul său profesional, relevând falsitatea morală a principiilor Taylor şi cele ale învăţământului obligatoriu, impus în statul model masonic al lumii, SUA, printr-o legislaţie draconică începând cu 1852 – în baza unui experiment prusac de la 1818 – la iniţiativa unui politician venal, Horace Mann, căruia prea puţin îi păsa de educaţie, vrând doar să împlinească un deziderat al clasei politice, de a începe reformarea şi pervertirea umană încă din copilărie, prin scoaterea brutală a unor fiinţe nevinovate de sub influenţa benefică a familiei.
Cât de eficiente au fost măsurile coercitive, ce permiteau aducerea forţată a copiilor la şcoală, sub pază militară şi cât de interesate au fost Statele Unite în promovarea lor ? Deeptha Thattai scria în A History of Public Education in the United States:
Massachusetts a aprobat primele legi privind învăţământul obligatoriu în 1852, fiind urmat de statul New York în 1853. Până în 1918, toate statele aprobaseră legi, ce obligau copiii să urmeze cel puţin şcoala elementară… Din 1900 până în 1996, procentajul adolescenţilor ce au absolvit liceul a crescut de la circa 6% la aproape 85%. Pe măsura progresului secolului XX, majoritatea statelor au extins limita legislativă a educaţiei şcolare obligatorii la 16 ani.
Actualul sistem de învăţământ promovează, aproape fără excepţie, capacitatea stupidă de a memora şi reproduce mecanic, tomuri de teorii editate cu grijă de elitele lumii, în care informaţia este prezentată fragmentat şi ruptă de contextul real, descurajând şi chiar penalizând gândirea critică şi ideile originale, scopul final fiind obţinerea unui nou sclav al muncii – învăţat, încă din copilărie, că slugărnicia necondiţionată este singura cale de reuşită socială – o nouă marfă pe deplin sacrificabilă, numită pompos „resursă umană”. (Sursa)
Ne subjugam singuri daca ne lasam pe mana unor indivizi fara scrupule.Macar ratiunea noastra ne poate salva de ceea ce vor ei sa ne ofera, adica moarte dar nu si existenta zilnica de care avem nevoie.Puterea de a ne dovedi ca suntem mai tari ne face din ce mai slabi in fata „Diavolului” si mai usor de controlati ca o turma de oi de un cioban.”Soarta” ne este pecetluita daca nu luptam (in primul rand cu noi insine) si apoi cu cei care ne fura libertatea de a nu trai ci nu cu dusmani imaginari care pratic nu exista.Toti ar trebui sa cream o lume mai sanatoasa si nu bazata pe valorile lumesti sau pe materiale necuviincioase.Sperante desarte exista dar nu si oameni de care sa se leaga!